Scurt Istoric – Școala din Ibănești

Organizarea şi dezvoltarea şcolii din satul Ibăneşti, trebuie adusă în spaţiul societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX lea. În ansamblul marilor transformări pe care societatea românească le-a cunoscut de-a lungul secolelor, şcoala şi slujitorii ei şi-au adus o deosebită contribuţie la marile evenimente în decursul timpurilor, în acest sat vechi, sat de răzeşi.

Pentru a vorbi despre învăţământul din satul Ibăneşti, trebuie mai întâi să ne oprim la începuturile învăţământului din judeţul Botoşani. Documentele de arhivă scot în evidenţă faptul că pe teritoriul judeţului nostru, învăţământul are bogate şi însemnate tradiţii.

Cea mai veche şcoală din oraşul Botoşani, este menţionată în hrisovul din 20 decembrie 1719 a domnitorului I. Th. Kalimach, în care se dispune ca în Botoşani “este trebuinţă ca să fie o şcoală domnească, pentru învăţătura copiilor după cum a fost mai înainte, poruncind să se puie dascăli şi să fie sprijinită această nouă unitate.”

Învăţământul din satul Ibăneşti îşi are începutul imediat după aplicarea Legii asupra instrucţiei din 1864, când în condiţii cu totul nefavorabile începe să funcţioneze şcoala primară a cărui învăţător a fost Vasile Gherasim, unitate şcolară care nu a putut rezista datorită greutăţilor din acea vreme, cum ar fi: lipsa de local propriu, frecvenţa destul de slabă a copiilor, slaba preocupare din partea organelor locale din acel timp. După datele existente în arhiva şcolii, în baza documentelor găsite putem aprecia că învăţământul din satul Ibăneşti s-a extins începând cu anul şcolar 1880 – 1881, al cărui învăţător era Gheorghe Nechifor.

Documentele de arhivă scot în evidenţă condiţiile precare în care şi-a început activitatea învăţământul în acest sat. Se menţionează că s-a construit un local cu o singură cameră din economiile sătenilor. Localul era acoperit cu paie şi era aşezat pe malul unei râpe, pe un teren prăvălatec şi foarte îngust la numai un metru de malul râpei. În decursul timpului acestui local i s-a alăturat tot în acelaşi loc un al doilea local cu două camere care a servit ca sediu al primăriei. Cu timpul, din cauza locului necorespunzător şi din lipsa de îngrijire ele s-au deteriorat în aşa fel încât s-au şi dărâmat aşa cum se menţionează într-un memoriu al directorului şcolii din anul 1911, în care se arată că vitele gonite de muşte (tăuni) pe timpul căldurilor mari, au dat peste şcoală pe care au dărâmat-o. Numeroasele adrese adresate primăriei şi revizoratului şcolar se arată în ce condiţii se desfăşoară învăţământul din satul Ibăneşti, astfel că prin adresa nr. 3 din 6 septembrie 1896 se arăta că şcolile sunt aproape descoperite şi peretele la una din ele a început a se dărâma, fără a se lua vreo măsură.

Printr-o altă adresă din acel an se intervine la primar ca acesta să se intereseze mai mult de învăţământ, să acopere şcolile şi să facă prispa care era stricată, invitându-l să vină la şcoală pentru a cerceta pereţii şi podurile care zac în umezeală din cauza ploilor care nu mai încetau ameninţând şcoala cu ruina punând în pericol pe elevi şi dascăli care îşi desfăşurau activitatea zilnică. Cu toate intervenţiile făcute la organele locale, acestea au trecut sub semnul tăcerii, lăsând mai departe ca învăţământul din satul Ibăneşti să se desfăşoare în condiţiile menţionate, adică în acele localuri necorespunzătoare.

Insistăm asupra condiţiilor precare în care a început şi s-a desfăşurat învăţământul din satul Ibăneşti la sfârşitul secolului al XIX lea şi în primele două decenii de la începutul secolului al XX lea pentru a se putea trage concluziile corespunzătoare. Într-un raport al directorului şcolii prin care se cerea construcţia urgentă a unui local de şcoală nou, arătându-se în localul vechi, streşinele de stuf şi paie, care lăsându-se în jos împiedică lumina să pătrundă prin geamuri în clasă, apoi pereţii intră mereu în “pământ” iar uşile trebuie mereu să fie retezate pentru a se închide. Acest locaş de şcoală vechi se încălzea greu, adică pe la orele 10 şi jumătate, cu toate că focul se făcea pe la orele 5 dimineaţa, aceasta datorită geamurilor şi uşii care nu se închideau bine ca urmare a lăsării pereţilor. Datorită acoperişului necorespunzător, datorită ploilor abundente, apa ajungea în sălile de clasă şi în cancelarie ajungând uneori chiar la 1 metru înălţime, iar învăţătorul Gheorghe Nechifor făcea borţi prin pereţi în partea dinspre râpă, pentru a se evacua apa, iar treptat de pe pereţi s-a desprins şi lutul iar reparaţiile făcute toamna târziu, tencuiala din pământ a îngheţat căzând în primăvară.

Ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, Spiru Haret, care vizitând părţile de nord ale Moldovei, printre care vizitând şi şcoala Ibăneşti, a rămas mirat că se mai pot găsi în Ţara Românească asemenea localuri de şcoală, declarând că: “dacă eu bătrân aş sta 5 ore pe zi în acest local de şcoală aş căpăta oftică” punând în vedere autorităţilor să ridice o nouă şcoală. Toate intervenţiile făcute pentru ridicarea unui local de şcoală corespunzător au rămas fără răsunet, aceasta realizându-se abia în anul 1926 când ca urmare a contribuţiei benevole a locuitorilor satului şi cu un oarecare sprijin al autorităţilor locale se construieşte un local de şcoală în centrul satului Ibăneşti cu patru săli de clasă, cancelarie şi o anexă servind ca locuinţă pentru director, formată din două camere şi o sală care ulterior a devenit sală de clasă ca urmare a creşterii numărului de elevi. Noua construcţie de şcoală, era spaţioasă, cu săli de clasă mari şi spaţioase, ferestrele erau mari ca re ofereau posibilitatea luminii naturale să pătrundă în clase, astfel că s-au creat condiţii mai deosebite pentru desfăşurarea învăţământului.

Se menţionează în documentele de arhivă a şcolii, că frecvenţa era foarte scăzută, în tot timpul anului, dar mai ales primăvara, vara şi toamna, deoarece părinţii îi opreau acasă folosind munca copiilor la lucrările agricole, la păscutul vitelor şi al oilor sau la alte treburi gospodăreşti, astfel că în anul şcolar 1884 – 1885 erau înscrişi în clasa I 15 copii şi au frecventat cursurile şcolii doar 5 elevi care au promovat în clasa a II a, în clasa a II a erau înscrişi 8 elevi şi frecventau 6 elevi, în clasa a III a erau înscrişi patru elevi şi frecventau 3 elevi, iar în clasa a IV a erau înscrişi 1 elev şi frecventa 1 elev.

Datorită muncii desfăşurate de învăţătorul Gh. Nechifor, fiu al acestui sat şi cu un oarecare sprijin din partea autorităţilor locale, asistăm la o îmbunătăţire în ce priveşte frecvenţa de către copiii sătenilor la şcoală cu unele excepţii cu toate că amenzile aplicate celor care nu-şi trimit copiii la şcoală încălcând voit prevederile legii, prezenţa la şcoală era totuşi slabă, astfel că în anul şcolar 1909 – 1910 în clasa I erau înscrişi un număr de 45 de copii şi frecventau doar 16.

De menţionat că în această perioadă se introduc taxele şcolare dar numai pentru copiii celor străini. La şcoala din Ibăneşti, învăţământul se desfăşura pe întreaga zi, adică dimineaţa şi după-masă se făceau cursuri, aceasta în primul rând din lipsa cadrelor didactice, iar în al doilea rând din lipsă de spaţiu. Din cauza condiţiilor destul de grele în care se desfăşura învăţământul, a condiţiilor precare în care erau nevoiţi să trăiască învăţătorii, aceştia după scurt timp părăseau posturile, iar alţii nici nu se mai prezentau la post, lucru menţionat în documente de arhivă de către învăţătorul Gheorghe Nechifor care a funcţionat de la începutul carierei sale în satul Ibăneşti, deoarece “a rămas în fruntea marilor greutăţi fiind legat de aceste locuri, fiind fiu al acestui sat”. O oarecare înviorare a învăţământului simţită în întreaga ţară dar şi în satul Ibăneşti, are loc după promulgarea şi aplicarea Legii privind învăţământul primar şi normal, primar din I septembrie 1893, aplicată de noul ministru al Instrucţiunii şi Cultelor Spiru Haret, numit de Nicolae Iorga “marele ministru” sau de alţii “părintele ţărănimii” care şi-a dedicat întreaga activitate pentru luminarea poporului şi mai ales a ţărănimii celei mai nevoiaşe. Măsurile întreprinse de Spiru Haret în ciuda opreliştilor mai marilor timpurilor a fost acelea de a impune învăţământului primar o direcţie practică prin introducerea lucrărilor agricole, a lucrului manual, simplificarea programelor de învăţământ, dezvoltarea învăţământului profesional, precum şi încercările de democratizare a şcolii, de introducerea cunoştinţelor ştiinţifice în şcoală având şi astăzi rezonanţe istorice, regăsindu-se şi astăzi după atâţia ani la temelia învăţământului modern. Ca urmare a aplicării acestor măsuri se constată că învăţătorii de la şcoala Ibăneşti, urmăresc să desfăşoare o fructuoasă muncă cu elevii, dar şi cu sătenii în vederea cunoaşterii de către aceştia a necesităţii de a învăţa. Astfel în cadrul şedinţelor cercurilor culturale organizate pe centre de şcoli Ibăneşti, Cristineşti şi Suharău o dată pe lună, se prezentau activităţi practice cu elevii, referate,  informări de specialitate, iar odată cu acestea aveau loc şedinţe publice cu sătenii, care aveau drept scop, aşa cum se preciza şi în circulara M. I. C. din 20 octombrie 1910 “ridicarea stării morale a sătenilor prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase şi a stării materiale prin îmbogăţirea minţii lor cu cunoştinţe practice.”

Documentele de arhivă menţionează faptul că începând cu anul şcolar 1910 – 1911 începe activitatea de şcolarizare a adulţilor, fiind cuprinşi în primul rând tinerii care urmau să fie încorporaţi în armată dar şi a celor concediaţi din lipsă de locuri în şcoală, sau n-au frecventat şcoala din anum motive (boală, reţinere în familie pentru muncile gospodăreşti, etc). Datorită lipsei spaţiilor de învăţământ, un număr mare de copii, dornici de a frecventa şcoala nu puteau fi şcolarizaţi. Astfel că în anul 1915 erau 435 de copii de vârstă şcolară iar dintre aceştia puteau fi şcolarizaţi doar 170 copii, aceasta a dus la creşterea numărului de analfabeţi din satul Ibăneşti.

Cu toate greutăţile impuse de condiţiile acelor timpuri, în care a început activitatea învăţământul din satul Ibăneşti, nu pot trece cu vederea bogata activitate desfăşurată de învăţătorii: Gheorghe Nechifor, Nicolae Lupu, Arghir Nechifor, Elena Nechifor, Maria Brumă, fii ai satului, care şi-au consacrat întreaga viaţă, aceea de a sluji cu credinţă cauzei înalte şi nobile, de luminători ai satului. Merită să evidenţiem faptul că în ciuda lipsurilor materiale, un număr însemnat de fii ai satului şi-au continuat studiile la licee şi facultăţi ajungând profesori, ingineri, medici, jurişti şi ofiţeri care fac cinste şcolii şi celor care le-au îndrumat paşii spre cultură şi ştiinţă. Demn de remarcat este faptul că în anul 1938 în comuna Ibăneşti erau înscrişi la şcoală un număr de 487 copii, iar pentru educarea şi instruirea lor erau repartizate 6 cadre didactice.

În comuna Ibăneşti existau trei localuri de şcoală cu un număr de 8 săli de clasă. De menţionat că în anul şcolar 1934 – 1935 învăţătoarea Elena Nechifor, preda la clasa I, unui număr de 102 copii, iar revizorul şcolar venit în inspecţie nu-i venea să creadă că toţi aceşti copii erau în clasa I. de menţionat faptul că în anul şcolar 1938 – 1939 şcoala Nr. 1 din Ibăneşti trebuia să cuprindă în clasa I un număr de 77 copii, dar au fost înscrişi numai 66 şi au promovat la sfârşitul anului şcolar abia 36.

În anul şcolar 1941 – 1942 doar 26 dintre aceştia au devenit absolvenţi a patru clase, restul de 51 de copii au devenit analfabeţi. Totuşi s-a constatat o redresare a învăţământului ibăniştean în ciuda greutăţilor pricinuite de urmările nefaste ale războiului şi de seceta din anul 1946 – 1947, prin aceea că un număr tot mai mare de elevi au frecventat şcoala, iar cadrele didactice din sat au căutat să lămurească sătenii pentru a-şi da copiii la şcoală, arătându-le acestora foloasele învăţăturii.

La recensământul din anul 1949, la populaţia de 3875 locuitori de la 7 ani în sus, au fost înregistraţi 1538 analfabeţi. Începând cu anul şcolar 1949- 1950 în satul Ibăneşti funcţionează o şcoală de 7 ani.

Ca urmare a aplicării Legii învăţământului, se începe campania de şcolarizare a analfabeţilor prin cursuri serale, astfel că în anii şcolar 1948 – 1949 şi 1949 – 1950 au fost şcolarizaţi un număr de 525 de săteni neştiutori de carte în vârstă de 13 – 45 de ani. În această grea muncă de alfabetizare a neştiutorilor de carte o contribuţie însemnată şi-au adus-o învăţătorii: Arghir Nechifor, Elena Nechifor, Vasile Brînzei, Maria Brînzei, Maria Brumă, Ioan Huşneac şi alţii.

În anul şcolar 1948 – 1949 au fost înscrişi la Şcoala Elementară Nr. 1 din Ibăneşti 285 de elevi din care au frecventat cursurile 283 şi au promovat clasa un număr de 220 elevi. Mulţi dintre cei ce nu au promovat proveneau din familii sărace care nu aveau cu ce să-i îmbrace şi să-i încalţe pentru a frecventa şcoala.

În anul şcolar următor 1949 – 1950 se constată o îmbunătăţire a frecventării şcolii prin faptul că un număr mic de copii nu frecventează şcoala, astfel din cei 302 copii înscrişi, frecventau cursurile 292 şi au promovat 284 de elevi. Ca urmare a aplicării Legii învăţământului s-a reuşit ca începând cu anul şcolar 1949 – 1950 să se înfiinţeze la Ibăneşti clasa a V a cu un număr de 43 de elevi, înscriindu-se şi absolvenţi a patru clase din seriile anterioare. O contribuţie deosebită şi-o aduc învăţătorii satului, acei luminători ai satului românesc cum ar fi învăţătorii Arghir Nechifor, directorul şcolii, Popoiu Constantin, Cimpoieşu Gheorghe, Crăciun Vasile, Crăciun Eugenia, Maria Brumă şi alţii. Ulterior prin munca grea şi asiduă a energicului învăţător Cimpoieşu Gheorghe, care preluase funcţia de director împreună cu profesorii  Crăciun Vasile, dirigintele promoţiei, Carp Mitică, Botezatu Elena şi alţii, la care se mai adaugă şi interesul depus de către elevi şi părinţi pentru ca aceştia să se pregătească temeinic, astfel că majoritatea absolvenţilor primei promoţii ai clasei a VII a, au urmat cursurile şcolilor profesionale, ale liceelor şi apoi ale facultăţilor devenind profesori, medici, ingineri, ofiţeri, actori, prof. univ. iar cei rămaşi în sat au devenit buni gospodari.

Mai menţionez că în satul Ibăneşti, începând cu anul şcolar 1948 – 1949 se înfiinţează prima grupă de copii pentru învăţământul preşcolar care a funcţionat din lipsă de spaţiu într-o casă închiriată şi a cărei educatoare a fost Elena Creţu. Începând cu anul şcolar 1955 –1956 învăţământul de 7 ani devine obligatoriu şi se realizează generalizarea lui şi în satul Ibăneşti în anul şcolar 1958 – 1959 revenind un aport deosebit cadrelor didactice de la această şcoală ca Cimpoieşu Gheorghe, directorul şcolii, Porfireanu Gheorghe, Porfireanu Maria, Carp Mitică, Pleşca Eugen, Pleşca Olga, Crăciun Vasile, Elena Nechifor, Vasile Brînzei, Maria Brînzei,  Maria Brumă.

Au fost cuprinşi în cadrul învăţământului de 7 ani toţi absolvenţii claselor a IV a de la cele trei şcoli primare din Ibăneşti, la care s-a mai adăugat un număr însemnat de absolvenţi ai claselor a IV a din satul Dumbrăviţa. Începând cu anul şcolar 1969 – 1970 s-a trecut şi la noi în sat la generalizarea învăţământului de 10 ani, unde au fost cuprinşi toţi absolvenţii clasei a VIII a care nu au fost cuprinşi în licee sau şcoli profesionale. Şcoala cu 10 clase a continuat până în anul 1973 când datorită numărului redus de elevi nu se putea constitui o clasă s-a desfiinţat urmând ca ulterior să se înfiinţeze treapta I de liceu cu clasele a IX a şi a X a, profilul industrial – agricol – 1982, ţinând până în anul 1992 când s-a desfiinţat rămânând în continuare şcoală gimnazială de 8 ani.

De menţionat că în centrul satului Ibăneşti, în anul 1974 s-a inaugurat noul local de şcoală cu etaj, având 8 săli de clasă, 1 laborator de fizică – chimie, 1 laborator de biologie şi educaţie tehnologică, o sală pentru bibliotecă, o cancelarie spaţioasă, care alături de vechea şcoală construită în anul 1926 şi renovată în prezent care are patru săli de clasă şi o cancelarie este destinată pentru învăţământul primar cu clasele I – IV. La construcţia localului nou de şcoală cu etaj şi cu 8 săli de clasă o contribuţie de seamă şi-a adus-o directorul şcolii, prof. Gheorghe Azoicăi, care s-a străduit ca după inaugurare şcoala să funcţioneze la parametrii maximi. A urmărit să aprovizioneze şcoala cu combustibili pentru iarnă, să doteze laboratoarele cât şi sălile de clasă cu aparatură şi mobilier nou, pentru ca învăţământul să se desfăşoare în condiţii optime pe parcursul anului şcolar.

Spicuiri din cartea ,,Ibănești – itinerar  monografic,,

autori : Octavian Vitcu și Corneliu  Drescanu,

Editura  Quadrat, Botoșani, 2007. ISBN 978-973-8073-29-6, pag 95-103