Scurt Istoric – Școala din Dumbrăvița
Ar fi necesare câteva date în legătură cu satul Dumbrăviţa. Întrucât istoria şi etimologia localităţii au făcut obiectul unei alte lucrări (vezi capitolul privind istoricul comunei din lucrarea „Porecle din comuna Ibăneşti, judeţul Botoşani” a aceluiaşi autor) amintim în treacăt că satul Dumbrăviţa a luat fiinţă în jurul anului 1921, pe fosta moşie a unui anumit Max Fischer, mare proprietar de pământuri. Pe această fostă moşie, s-a rezervat loc pentru un sat. Locuitorii comunei Ibăneşti au preferat să construiască locuinţe pentru copiii lor în partea numită mai târziu Dumbrăviţa, fiind mult mai aproape de oraşul Dorohoi şi înlesnindu-le astfel accesul mai rapid la târg. Acest loc a fost iniţial acoperit de pădure, cu o dumbravă, în limbajul sătenilor, ceea ce explică etimologia denumirii actuale, trecând prin formele: în dumbravă, în dumbrăvioară şi în dumbrăviţă, apoi la Dumbrăviţa. (Vasile D. Coţofrei, 1974)
Printre primii care s-au mutat din Ibăneşti punând temelie satului mai târziu, amintirile bătrânilor consemnează pe Ion Crudu, Costică Racu, Alexandru Sandu, Gheorghe Stan şi alţii.
Noul sat fiind la o distanţă mare de Ibăneşti –aproximativ 8 Km.- primul grup de cetăţeni, care aveau şi copii, a simţit nevoia înfiinţării unei şcoli pentru copiii lor. În acest scop, ei au insistat pe lângă autorităţile judeţene şi în 1924, în satul Dumbrăviţa s-a aprobat un post de învăţător, dar fără local de şcoală, fără nici un fel de mobilier. Comitetul şcolar închiria în fiecare an de la câte un cetăţean o cămară în suprafaţă de 12-15 m.p. ce servea ca sală de clasă, camera ce se închiria făcea parte dintr-o casă cu două camere, despărţite prin tindă. Într-o cameră locuia proprietarul iar în cea de-a doua servea ca sală de clasă, ceea ce provoca deseori neînţelegeri între învăţător şi proprietar. Pe jos, „şcoala” avea pământ, ceea ce provoca iarna şi mai mult frig. Când comitetul şcolar nu achita la timp chiria, cetăţeanul scotea băncile improvizate în curte, încuia uşa, învăţătorul respectiv fiind nevoit, pentru evitarea întreruperii cursurilor, să caute altă cameră, unde se muta sala de clasă. Noroc că mobilierul se putea transporta uşor de către elevi, fiind constituit din 4 bănci şi o tablă mică pentru scris cu creta.
Cadrele didactice, în acea vreme se recrutau în majoritatea dintre tineri care aveau trei sau patru clase secundare, fiind învăţători suplinitori. În asemenea condiţii, învăţământul se desfăşura destul de greu se înţelege, sub toate spectacolele. Printre primii învăţători care au funcţionat la această şcoală amintim: Constantin Teodorescu, I. Scripcaru, E. Sandovici, I. Galanton, Ion Apostol, Al. Topa, Vasile Roşca, Gh. Dăscălescu, H. Segal, Scripcă, Vasile Brînzei, apoi soţii Valeria şi Dumitru Cremenciuc, iar actualmente soţii Olga şi Const. Popoiu, Veronica Apostol, Ion Beşleagă.
La sugestia învăţătorului Ion Apostol, cetăţenii au hotărât să ridice, prin donaţie (în bani, lemne, scânduri, stuf, etc.) o clădire ceva mai mare, care să servească drept spaţiu pentru şcoală. Astfel, în 1927 se construieşte această modestă casă, cu două camere, (una 3/4 , cealaltă 3\5m.) despărţite printr-o sală, acoperită cu stuf. Aceasta este considerată prima şcoală, cu local propriu din satul Dumbrăviţa. (a fost demolată în 1971, nemai fi putând servi nici ca magazie).
Între anii 1932/34 şcoala funcţionează cu două posturi de învăţător populaţia şcolară fiind în creştere. Cadrele didactice repartizate să lucreze aici, plecau peste puţină vreme, din cauza greutăţilor. Cu data de 1 septembrie 1934, au fost transferaţi la această şcoală soţii Cremenciuc, care au funcţionat până la pensionare. (1966 şi 1968).
Stând de vorbă cu aceşti dascăli, care au funcţionat aici 32 şi respectiv 34 ani (D. Cremenciuc), am putut afla că au avut de întâmpinat mari greutăţi, în regimul trecut. Din bugetul statului, cota repartizată pentru şcoli şi slujitorii ei era redusă an de an. Cadrelor didactice în activitate, li se reduceau salariile, apoi li se aplicau aşa zisele curbe de sacrificiu, dându-li-se în schimb, aşa numitele „bonuri de tezaur”, care n-au avut nici o valoare. Salariile, aşa ciunţite cum erau, nu se plăteau cu lunile, dar fostul rege aventurier, Carol al II-lea, la aşa numitele zile festive, sau congrese, folosea, în bătaie de joc fraze ca acestea: „Dacă soarta nu m-ar fi pus acolo unde mă găsesc, aş fi vrut să fiu învăţător”.
În primii zece ani, şi chiar apoi, de funcţionare a şcolii, frecvenţa a fost extraordinar de slabă, şi de aici ,slabă şi calitatea învăţământului. Învăţătorii aveau mult de muncit în privinţa educării maselor de oameni privind rostul învăţăturii pentru copiii lor. Cadrele didactice erau permanent în luptă cu greutăţile zilnice provocate de sărăcie, mizerie, lipsuri. În Dumbrăviţa era un teren înţelenit din toate punctele de vedere. Trebuia răbdare, pasiune, perseverenţă, spirit de sacrificiu, conştiinţă, dăruire.
Mulţi copii veneau la şcoală fără manuale, flămânzi şi dezbrăcaţi, predispuşi la îmbolnăviri. Prin munca lor, încetul cu încetul, învăţătorii satului capătă încrederea oamenilor şi respectiv oamenii încep să se apropie de şcoală, care să aibă şi înfăţişarea de asemenea instituţie de cultură. Se cere sprijinul autorităţilor. Zădarnic. Văzând atâta nepăsare, în anul 1937, de comun acord cu majoritatea cetăţenilor din sat, directorul şcolii, înv. Dumitru Crimenciuc, ia iniţiativa construirii unui nou local de şcoală, chiar fără sprijinul statului.
În acest sens ,se constituie un comitet de construcţie, format din locuitorii: Dumitru Popoiu, Vasile Topală, Ilie Beldianu, Teodor Racu şi D Crimenciuc. Prin colectarea de fonduri, de materiale, de cereale (vândute şi transformate în bani) a început construcţia, care a durat destul de mult, în anul 1938/39 dându-se în folosinţă abia o sală de clasă, spre bucuria elevilor şi părinţilor lor. Localul de şcoală, prevăzut cu trei săli de clasă, a fost terminat abia prin 1942/43.
În ce priveşte întreţinerea şcolii, înainte de eliberare, copiii erau folosiţi şi pentru curăţenie şi pentru tăiatul lemnelor şi pentru aprinsul focului, neexistând om de serviciu. Pe acest motiv, cadrele didactice intrau în conflict adeseori în conflict cu chiaburii satului, cu micii funcţionari de la primării, care nu acceptau ca fiii lor să fie folosiţi la asemenea treburi. În această perioadă nu s-au ridicat prea mulţi copii din sat, apoi cei mai mulţi nu puteau urma şcoala mai departe, după terminarea celor patru clase, aceasta fiind uşor pentru copiii celor avuţi.
Învăţătorul Dumitru Cremenciuc, îmi vorbea cu mare bucurie de începutul unei a doua perioade din activitatea sa la această şcoală, cea de după 23 AUGUST 1944. se cunoaşte grija partidului, a statului pentru lichidarea rămăşiţelor şi lipsurilor lăsate ca moştenire de regimul burghez. Începe lupta pentru lichidarea analfabetismului, dezvoltarea continuă a bazei materiale, pregătirea cadrelor, etc. Ca urmare a acestor măsuri, şi şcoala Dumbrăviţa, în această perioadă va face un salt vizibil. Deşi frecvenţa era slabă, imediat după eliberare, populaţia şcolară fiind în creştere, se înfiinţează al treilea post de învăţător.
Iată situaţia şcolară existentă la 1 noiembrie 1945, conform procesului-verbal încheiat de subinspectorul de control:
cl. I 40 elevi înscrişi, 35 prezenţi
cl. II 16 elevi - 9 -
cl. III 51 elevi - 48 -
cl. IV 40 elevi - 36 -
Concomitent şcoala a fost dotată cu mobilier şi materialul didactic corespunzător.
Procesele-verbale din 2 mai 1946, 18 mai 1946, 27 noiembrie, 17 ianuarie 1947, 12 aprilie 1948, 18 mai 1948 şi 3 octombrie1948, confirmă pe deplin munca asiduă a cadrelor didactice şi rezultatele obţinute (se dau fragmente din aceste procese-verbale la sfârşitul lucrării).
Constatăm din aceste documente că au mai funcţionat la această şcoală, ca învăţători, tovarăşii: Crăcană Gheorghe, Bortă Ştefania, Tomaşevschi Elena,
Antoneac Petru, Antoneac Profira, Răutu Elena. Dintre cadrele didactice care au predat la clasele V-VII, şi apoi V-VIII, regăsim în cartea de evidenţă a şcolii pe profesorii: Bejenaru L., Feraru L., Dănilă E., Turtă P., Carp M., Zet Ef., Gafiţanu V., Gafiţanu C., Gafiţanu O., Nedelcu D., Paveliuc E., Haivas A., Buiciuc I., Diaconescu P., Pădurăraşu D., Carp E., Coţofrei Maria, Ciomîrtan E şi Cristina, Răutu Teodora, Ciobanu E., Cozma Gh., Pînzaru Z., Atomei R., Cherbis Iuliana, Nicuţă Victoria, Dodu Elena, Samovei Cornelia, Antonescu E., Pogorevici V., Aoncioaie M., Chistruga E.
Printre ele se numără cadre didactice tinere, care preluând tradiţiile de muncă ale colegilor înaintaşi, au muncit sau muncesc în continuare pentru educarea tinerei generaţii, bucurându-se de condiţii minunate create de partid, bucurându-se de prestigiul meritat în faţa maselor de oameni.
Redăm mai jos situaţia numerică a elevilor înscrişi şi frecvenţi, unele notări ale cadrelor didactice sau organelor de control, date culese din arhivă, pe cât posibil pe tot parcursul celor 50 de ani de activitate, oferind posibilitatea cititorului să facă comparaţii sau să tragă concluzii asupra a ceea ce a fost acum 50 de ani şi ceea ce s-a realizat la şcoala noastră, în anii luminoşi de sub conducerea partidului nostru comunist.
Anul şc. 1923/24 –Înv. Const. Teodorescu –înscrişi 23 elevi –la început nu frecventa
nici un elev. Apoi, prin grija învăţătorului, şcoala…se porneşte.
Anul 1925 –I. Scripcaru –Şcoala funcţionează într-o casă cu chirie. Înscrişi 23 copii
–16 ianuarie
6 aprilie: E. Sandovici –cl. I –5 elevi, prezenţi –4
-cl. II –10 - , - -7
-cl. IV –3 - , - -2
Anul şc. 1925/1926 –I. Galanton. Clasă, relativ mică. Înscrişi: 19, prezenţi 12.
Anul şc. 1926/1927: Înv. Ion Apostol: clasă neîncăpătoare. Înscrişi I-IV –29 elevi,
frecvenţi –8 (la 13 XI), iar la 30 XI –prezenţi –19.
Învăţătorul se străduieşte să facă cunoscut autorităţilor că şcoala a funcţionat doar până la vacanţa Crăciunului, contractul de închiriere a expirat iar fondurile necesare închirierii altui local, lipsesc. La 28 ianuarie: Şcoala este închisă, nu este local. Şcoala a fost redeschisă pe data de 3 II 1927, cu un număr prea mic de elevi. La 27 februarie a aceluiaşi an, situaţia era următoarea:
cl. I -înscrişi 15 -prezenţi 10
cl. II - 3 - 2
cl. III - 5 - 5
cl. IV - 5 - 5
La data de 15 aprilie, frecvenţa se mai îmbunătăţeşte, ca apoi frecvenţe să fie din nou problema nr. 1 a învăţătorului.
Anul şcolar 1927/1928: Ion Apostol: Înscrişi la 30 I –31 elevi, prezenţi –13. Şcoala funcţionează într-o casă făcută de săteni în toamna trecută, nefiind gata decât o singură sală. Mobilierul e insuficient şi deteriorat, şi în continuare localul este prea mic faţă de cerinţele igienice. Localul a fost construit de locuitorii satului, prin stăruinţa d-lui Apostol.
Anul şcolar 1928/29: Al. Topa: înscrişi –42, frecventează –18. „Frecvenţa este f. slabă şi se datoreşte faptului să localul de şcoală abia acum se unge lutul ultim”.
Anul şcolar 1930/31 : Vasile Roşca. „Local necorespunzător, învăţământul se face pe serii, dimineaţa –III-IV, după masă I-II”. La I-II –înscrişi 29, prezenţi 22.
Anul şcolar 1931/32: Vasile Brînzei remarcă faptul că sătenii cumpără lemne pentru şcoală iar locuitorii nu ocolesc şcoala, orice apel făcut în numele şcolii găseşte ecou şi sprijin real.
Anul 1932/33: Gheorghe Dăscălescu –înscrişi total I-IV: 71. Prezenţi: 45. Un inspector şcolar notează: Pe urma muncii d-lui învăţător Dăscălescu constat frumoase rezultate în ordonarea şi organizarea şcolii în general şi a gospodăriei ei.
Anul şcolar1933/34: 13 II –Gh. Dăscălescu –De la data de 10 II, şcoala funcţionează cu două posturi. I –33, II –18, III –14, IV –13 -prezenţi 13, 14, 9 şi respectiv 5 elevi.
Anul şcolar 1938/39: Dumitru Cremenciuc: frecvenţa este bună. I –înscrişi 32, II –28, III –24, IV –13, V –14. „S-a ridicat un nou local de şcoală cu trei săli de clasă şi cancelarie, fiind terminată numai o clasă, unde şi funcţionează cele 5 clase, făcându-se învăţământ pe jumătăţi de zile.” Apoi se consemnează: „Vechiul local de şcoală a fost pus la dispoziţia parohiei locale, pentru a se face capelă, pentru a se oficia slujbele religioase. Revizorul Şcolar Dorohoi cu nr.6718/938 care aprobă această măsură, găsim că, conducerea şcolii n-a făcut de cât să vină în ajutorului surorii sale mai mari, biserica, măsură pe care o aprobăm di tot sufletul”.
Câteva notaţii din 1936, în legătură cu încăperea construcţiei noului local de şcoală: 3 mai 1936 – s-a hotărât ca şcoala să fie pe temelie de piatră, şi cu pereţii din chiripici. Începând cu 4 mai, s-a trecut la procurarea materialelor: piatră 50 m.c. –Dealul Măgura (furnizată de domnul N-lai Darie din Ibăneşti).
Şcoala -lungimea 20m., 3 săli, antreu, cancelarie.
Temelia din piatră de carieră (Vasile şi Dumitru Munteanu din Vîrnav). Pereţii din chiripici (Dumitru Zegrea).
În vara anului 1936 s-a făcut temelia, pereţii şi tavanul. În vara anului 1937 –a fost bătută tabla pe şcoală. Construcţia a fost întreruptă în decembrie 1939 din cauza lipsei de materiale. În 1942, găsim făcut menţiunea „continuarea construcţiei este absolut necesară, întrucât şcoala fiind din chiripici, pereţii se macină, nefiind întăriţi cu pleavă, nisip şi teanc.
Anul 1941: D. Cremenciuc –Cursul complementar nu funcţionează. Pe lângă şcoală, funcţionează o cantină şcolară, unde şcolarii iau masa o dată pe zi. Aprovizionarea cantinei se face de către părinţii şcolarilor, cu rândul. Grădina pe care este construit localul este situată în centrul satului, se megieşte cu proprietatea locuitorului D. Iacob Dumitraş. Grădina are o suprafaţă de 3938 m.p. În jurul clădirilor este teren în suprafaţă de 3690m.p.
Anul şcolar1940/1941: cl. I –37 , II –25 , III –24 , IV –18
Anul şcolar 1941/42: 44 28 23 25
Anul şcolar 1942/43: 49 33 23 23
Anul şcolar 1943/44 59 37 26 21
Anul şcolar 1944/45: 62 53 26 7
Anul şcolar 1945/46: 40 50 40 16
Acum sunt înregistraţi şi elevi la cursurile de adulţi: 41 băieţi şi 12 fete, vârsta 12-15 ani, iar adulţi alfabetizare –89, frecvenţi 75, promovaţi –65.
Anul şcolar 1946/47: cl. I –41, II –36, III –43, IV –32, frecvenţa bună. De la 10 decembrie 1940 –funcţionează cantina, întreţinută cu alimente, hrănind un număr de 24 elevi, din cei lipsiţi de mijloace, comitetul cantinelor şcolare având grijă să colecteze cereale de la agricultori, în timpul treieratului.
Notăm următoarea consemnare de la 7 martie 1942: „Întrucât şcoala e în curs de construcţie, având terminată numai o sală de clasă, pereţii fiind construiţi din chiripici, nefiind uns pe dinafară cu lut şi teanc, sunt mâncaţi de ploaie. Dacă nici vara anului curent nu vor fi unşi, aceşti pereţi se vor ruina. Pe dinăuntru, sălile neterminate şi podul au fost umplute cu zăpadă, deoarece viscolele au băgat pe sub streşină, aşa că singura clasă ce e terminată, nu poate ţine căldură având curent din toate părţile. Cursul complementar nu funcţionează în acest an, deoarece în cursul elementar avem 115 elevi frecvenţi, din 120 înscrişi şi aceştia, cu greutate încap într-o singură sală de clasă. Din lipsă de local, câte 40-50 copiii anual ,n-au posibilitatea să urmeze cursul complementar şi ca atare ,si impune terminarea sălii a doua de clasă.”
În cursul anului 1942/43, s-a continuat construcţia localului de şcoală. Lotul şcolar 1 ha. Biblioteca şcolară 82 volume. Cititori 20.
Anul 1945: Herman Segal: Cursurile se ţin pe jumătăţi de zile. 26 –V-D Cremenciuc –localul a fost terminat de săteni, sub stăruinţa şi truda d-nei şi d-lui Cremenciuc, învăţătorii titulari ai şcolii, în urma ajutorului dat de Guvernământul Bucovinei, în sumă de 600 000 lei. În timpul refugiului s-au pierdut cărţi din biblioteca şcolii, parte din arhivă…
Anul şcolar 1947/48. –frecvenţa elevilor este nesatisfăcătoare. Sunt înregistrate cereri ale părinţilor elevilor de transferare a copiilor de la cursul primar la cursul de alfabetizare.
Anul şcolar 1947/48: -cursul primar, sunt înscrişi 156 elevi, din care 11 nu frecventează şcoala, promovaţi 126. în acest an se înfiinţează „Comitetul de ajutoare a şcolii”, pentru sprijinirea şcolii.
Cursuri de alfabetizare: -Ciclul I –33 băieţi, 126 fete. Ciclul II –28 băieţi, 24 fete. Analfabetismul trebuia lichidat prin posibilităţi locale de către factorii culturali.
Anul şcolar 1951/52: cl. I -30, II –30, III –46, IV –29 elevi.
Anul şcolar 1952/53: 30 28 35 35
Anul şcolar 1954/55: 24 36 25 26
Anul şcolar 1955/56: 28 29 34 24
Anul şcolar 1956/57: 43 29 23 31
Anul şcolar 1957/58: 43 31 26 26
Anul şcolar 1958/59: 43 42 29 23
Situaţia analfabeţilor: în anul 1947/48 –până la 20 de ani –recenzaţi 32, 30-40 de ani –49, între 40-50 de ani –17. la 23 II 1948,erau cuprinşi în acţiunea de alfabetizare 293 analfabeţi recenzaţi, înscrişi 160, frecvenţi. 129, promovaţi –41, repetenţi-119.
În mai 1948 erau 266 analfabeţi. Se propune lichidarea analfabetismului, după cum urmează:
- în anul 1948-1949 se vor lichida 110.
- În 1949-1950 103 ciclul I şi II
- 1950-1951 94
- 1951-1952 129
Anul şcolar 1954-1955 : munca de alfabetizare. La deschiderea cursurilor cei 10 analfabeţi planificaţi pentru a fi pregătiţi pentru vară, au absolvit toţi. Analfabetismul a fost lichidat î anul şcolar 1954-1955.
În martie 1956 toţi elevii de vârstă şcolară au fost cuprinşi în şcoală. Biblioteca 203 volume. Frecvenţa 100%. Atenţia cadrelor didactice se îndreaptă în noile condiţii spre realizarea învăţământului general obligatoriu, preîntâmpinarea rămânerii în urmă la învăţătură educarea sătenilor prin activităţi culturale, etc.
Din toamna anului 1955, cadrele didactice, şcoala duc muncă intensă pentru crearea întovărăşirii agricole şi apoi a gospodăriei agricole.
Anul şcolar 1959 – 1960: nr. de elevi clasele I – IV 157 V – VII 35
Anul şcolar 1960 – 1961: 166 66
Anul şcolar 1961 – 1962: de la data de 1 septembrie 1960, şcoala de 4 ani se transformă în şcoală de 7 ani 157 117
Anul şcolar 1962 – 1963 164 137
Anul şcolar 1963 – 1964 151 137
Anul şcolar 1964 – 1965 137 193
Anul şcolar 1965 – 1966 137 185
Anul şcolar 1966 – 1967 numărul clase elevi : 10 120 194
Anul şcolar 1967 – 1968 132 190
Anul şcolar 1968 – 1969 134 181
Grădiniţa 43 copii.
În 1962 spaţiul necesar şcolii este insuficient şi se construieşte o nouă şcoală cu 5 săli de clasă din cărămidă. Director, înv. Constantin Popoiu apoi este electrificată în 1968. S-a construit o magazie în 1969. Spaţiul 40 mp. Lotul şcolar 2400mp. Grădiniţa la înfiinţare 25 copii, 1 grupă. Actualmente 2 grupe. Actualmente se pune problema completării studiilor cetăţenilor prin cursuri la fără frecvenţă, mulţi susţinând deja examene la şcoala generală Ibăneşti. Un sondaj făcut în rândul absolvenţilor şcolii noastre în ultimii ani, dovedeşte că majoritatea elevilor continuă şcoala. Iar din rândul lor, fiii satului se întorc oameni de nădejde ai societăţii: majoritatea îmbrăţişează diverse meserii, rămân în cadrul cooperativei agricole dar şi numărul intelectualilor din rândul copiilor care au învăţat la această şcoală a crescut considerabil.
Şcoala dispune astăzi de 2 corpuri de clădire însumând 8 săli de clasă, 2 ateliere şcolare (unul de tâmplărie şi altul de croitorie) 2 laboratoare de formare, lot şcolar, o bibliotecă cu peste 3000 de volume, grădiniţe pentru cuprinderea tuturor preşcolarilor. Material didactic suficient şi corespunzător.
Dăm mai jos numele cadrele care compun colectivul didactic la data de 1 septembrie 1974, data aniversării şcolii:
- prof. Vasile Coţofrei – directorul şcolii – limba română
- prof. Victor Barnea – responsabil al activităţii educative – matematică
- înv. Constantin Popoiu
- înv. Olga Popoiu
- înv. Veronica Apostol
- înv. Ion Beşleagă
- prof. Iulia Toma – chimie-fizică
- prof. Băncescu Oltea - română
- prof. Străteanu Constantin – istorie-geografie
10. prof. Barnea Mariana – biologie
11. prof. Străteanu Elena – română
12. prof. Roşu Vasile – muzică
13. prof. Racu Silvestru – matematică
14. prof. Filip Gheorghe – ed. Fizică
15. prof. Barnea Angela – agricultură
16. prof. Dragomir Carmen – franceză
17. educ. Aniţei Didina – grădiniţă
18. educ. Rusu Filica - grădiniţă
Personalul administrativ: Drăgan Vasile şi Drăgan Aglaia.
Spicuiri din cartea ,,Ibănești – itinerar monografic,,
autori : Octavian Vitcu și Corneliu Drescanu,
Editura Quadrat, Botoșani, 2007. ISBN 978-973-8073-29-6, pag 105-114
Localizare
